|
Biography Silvia Van
([email protected])
Nascuta in Arges, Liceul German in Pitesti, Facultatea de Limbi Straine (germana-franceza) in Bucuresti; profesoara un timp, in prezent, redactor pe probleme de politica externa la Observatorul Militar; volumul de poezii "Obsesia Iubirii" a aparut in mai 2006, iar cel intitulat "Dansand cu timpul" in iunie 2010 la Societatea Scriitorilor Militari.
Biografie, altfel
Am avut privilegiul sa-mi petrec copilaria intr-un
colt de rai, asa cum sunt nenumarate in tara aceasta,
un loc a carui existenta abia daca o poate banui un
orasean si mai ales un bucurestean, daca nu are
norocul sa aiba bunici sau alte rude la tara. Nu era
un sat propriu-zis, ci o colonie muncitoreasca
plantata intr-o comuna suburbana. Dar asezata la
poalele unui deal, pe o fosta mosie boiereasca, -
Florica lui Bratianu - un taram fermecat, ce si-a
lasat amprenta in intreaga mea fiinta.
Stateam intr-o casa impunatoare, un fost conac
nationalizat care apartinuse lui Virgil Madgearu,
cunoscut economist si om politic in perioada
interbelica. Locuiam ce-i drept la mansarda, in odaile
servitorilor, dar aveam aceeasi conditie sociala ca si
vecinii nostri din camerele din fata, functionari
modesti ca si parintii mei. Casa avea decoratii
interioare si mozaicuri superbe, iar soba noastra de
teracota in stil italian - nefunctionala de altfel -
era o adevarata bijuterie. (Am aflat dupa mult timp ca
nu se mai afla la locul ei; un demnitar local a
vazut-o, a fost incantat de ea si si-a facut-o cadou).
Nu casa era cel mai frumos lucru in spatiul
copilariei mele, ci tot ceea ce o inconjura. Exact din
spatele ei incepea dealul, un deal molcom, pe mai
multe trepte, plantat cu vie. Varful ii era acoperit
de o padure batrana. Alte dealuri in dreapta si in
stanga. Livezi de piersici, vii si din nou paduri.
Conace boieresti ici si colo...Privilegiatii altor
timpuri se grabisera sa-si faca parte din bogatia si
farmecul locului. In fata se intindea o nesfarsita
livada de pruni, la stanga alta de peri. Abia dincolo
de ele fusesera ridicate blocuri - in stilul monoton
si rece pe care-l cunoastem - pentru miile de
muncitori de la Dacia.
Frumusetea naturii, dezvaluita mereu in jurul meu, a
inceput sa-mi atinga suflatul destul de devreme. Aveam
patru sau cinci ani cand mama a intrat in casa, intr-o
dimineata friguroasa, tinand in mana o crenguta
inflorita alb cu ace de promoroaca. Doar o clipa a
tinut frumusetea ei, caldura camerei a topit-o, insa
nici azi n-am uitat uimirea si incantarea ce m-au
cuprins atunci. Credeam ca mama facuse mari eforturi
s-o gaseasca, ca scotocise indelung prin paduri -
povestile auzite se prelungeau extrem de firesc in
lumea reala - si natura, adica tot ceea ce ma
inconjura, trebuise pana la urma sa se declare invinsa
si s-o lase sa-i rapeasca misterioasa crenguta. Nu
stiu ce-am gandit apoi, vazand delicatele flori de
ghiata pierind, dar sunt convinsa ca explicatia pe
care mi-am dat-o tinea la fel de mult de poveste ca
tot ce traiam pe atunci.
Sa fi fost acela momentul cand ochii mei de copil
s-au indreptat cu mai multa atentie catre
necontenitele, tainicele, fascinantele transformari
din jurul meu? Tind mai degraba sa cred ca aveam - am
- in sange dragostea, nevoia de natura. Ea, natura,
inca mai poate trimite semnale sufletului meu, eu mai
pot inca sa le aud si sa le inteleg, caci, desi
traiesc de mult timp in oras, nu m-am rupt niciodata
de ea. Nici n-as fi putut, s-a impletit prea strans cu
fiinta mea, atunci, in copilarie.
Camera noastra, a copiilor, avea vedere catre deal.
Il numeam dealul meu... Urmaream, ca si cand as fi
avut un ecran in fata, orice schimbare produsa in
coloritul frunzelor, in lumina cerului, in miscarea
vantului. Atingeam - afara fiind - firele de iarba si
frunzele cu degetele, vorbeam cu copacii, cu norii, cu
soarele...La inceput simteam nevoia sa imbratisez
florile si nestiind cum sa fac asta, le rupeam pe cele
care-mi erau dragi, sufeream apoi vazandu-le
vestejite.
Am invatat insa destul de repede ca le pot iubi fara
sa vreau sa fie ale mele, ca le pot da dragostea mea
lasandu-le la locul lor. O buna lectie pentru mai
tarziu, in relatiile cu cei din jurul meu. Am invatat
astfel sa respect.
...Aveam zece sau poate unsprezece ani. Era vara.
Se intunecase deja, eram cu totii in casa, ne pregatem
de culcare. Mama m-a trimis atunci pe mine - eram cel
mai mare dintre copii - sa merg in curte si sa aduc
ceva sau poate sa inchid ceva. Nu ieseam de regula
afara noaptea. Casa in care locuiam era izolata si,
o data cu lasarea intunericului, locurile pareau
destul de infricosatoare pentru un copil. M-am dus
totusi.
Am facut repede ce era de facut - chiar nu mai stiu
ce anume - si ma intorceam. Si dintr-o data, in
mijlocul curtii, am simtit un fel de liniste coborand
peste mine. Ceva m-a oprit in loc. Am realizat dintr-o
data cata pace si cata frumusete e in jurul meu. Era o
noapte intunecoasa, fara luna. Nici stele nu erau.
Simteam noptea ca pe o catifea moale si calda
coborandu-mi pe umeri. Aerul era greu si cu toate
acestea respiram atat de usor. Nu-mi mai era teama,
dimpotriva, ma simteam ocrotita. Nu stiam de unde
venea pacea aceea adanca ce-mi coborase in inima. Eram
atat de fascinata de ce simteam, incat nu ma induram
sa plec. Stateam in mijlocul curtii in tacerea densa
din jur. Nici greieri, nimic... Aerul curgea cald
peste bratele mele goale, ii simteam atingerea
mangaietoare. Era atata farmec, atata mister in jurul
meu, incat as fi vrut sa se opreasca timpul in loc.
Imi spuneam ca nimic nu poate fi mai minunat, ca mai
multa incantare sufletul meu nu poate simti.
Apoi, ca intr-un vis, am auzit cantecul...Un fluier
undeva... o melodie atat de frumoasa, incat nu parea
pamanteana. Mi-a amortit sufletul de atata
frumusete, aproape de nedescris in cuvinte. Nu stiam
de unde veneau sunetele acelea, n-as fi putut spune de
unde, nu erau case in jur. Cu cateva clipe mai
inainte as fi spus ca de nimic nu mai era nevoie ca
noaptea aceea sa-mi para desavarsita. Acum stiam ca
ceea ce se intampla era ceea ce-i lipsea ca sa devina
sublima. Cine ar fi putut sa cante astfel la ora aceea
tarzie din noapte? Si pentru cine? Atat de suav, atat
de trist, atat de miscator...
...Citisem Legendele Olimpului: "nimfa Pitis s-a
pravalit, izbindu-se din stanca in stanca, pierind in
negrele genuni. Nefericitul zeu, indurerat, cu
ramurele verzi de pin in plete, cantand din nai, a
plecat la vale. Cantecul lui se aude noaptea prin
paduri, prin locurile necalcate si singuratice din
munti. Durerea lui suna spre zare pana la marele
Ocean."
Zeul Pan...
Intr-un tarziu, ingrijorata, mama a iesit dupa
mine. Nu si-a putut explica niciodata de ce stateam eu
nemiscata, fara teama, in mijlocul curtii.
|
Recommended Reading
